Invatam sa facem primii pasi din viata, abia atunci cand cei dragi ne dau drumul, invatam sa iertam doar cand cineva ne greseste, si ne maturizam doar atunci cand ne desprindem de aripile parintesti, pornind usor pe culmile vietii.

Tata imi spunea candva, ca fiecare persoana care apare in viata noastra e trimisa de Doamne-Doamne, ca in fiecare om sta mereu o invatatura, si ca tot ce trebuie  sa facem noi este sa fructificam roadele fiecaruia, pentru ca in acest fel, pomul nostru va creste, iar cei din jur, se vor bucura la randul lor de fructele gustoase, pe care le-am crescut cu grija de-a lungul vremii. Mi-am dat seama cu greu, ce incerca tata sa-mi transmita…vorbea de copacul vietii, ale carui crengi cresteau odata cu mine.



Nu stiam ca fiecare suparare si frustrare ma va face mai buna…nu intelegeam niciodata de ce era necesar sa impart jucariile cand eram mica, dar apoi am realizat ca tata incerca sa ma invete ce inseamna bunatatea inca de la varste fragede.

Tot tata imi spunea,  ca atunci cand un om e mic, eu trebuie sa-l ajut sa creasca, iar cand cineva e rau, sa nu ma sfiesc, si sa-i dau din bunatatea mea, atat cat are el nevoie.

Am invatat intr-un final ca nu sunt in masura sa judec pe nimeni, ca Doamne- Doamne ne scoate in cale persoanele potrivite, la momentul potrivit. Am invatat ca fericirea mea nu depinde de nimeni si fiindca am prea multa, trebuie sa o raspandesc si celor din jur.

Am invatat sa-i iert, pe toti cei care mi-au facut rau, am invatat sa iubesc tot ceea ce ma inconjoara, am invatat sa-i pretuiesc pe oamenii din jurul meu, si cel mai important, am invatat  ca bunatatea si omenia, sunt doua calitati pe care fiecare dintre noi le dobandeste doar cu ajutorul celor din jur.

Invata sa fii bun, cinstit si echilibrat!